Creditarea nu va putea fi reluată în forţă mai devreme de a doua jumătate a anului următor, spun specialiştii, în ciuda dobânzilor mai mici. Neîncrederea consumatorilor, acompaniată de rata şomajului şi de perspectivele scăderii veniturilor, sunt factorii care contribuie la acest blocaj. În acelaşi timp, relansarea creditării necesită o diminuare puternică a spreadului de dobândă la produsele din oferta băncilor, lucru care a început deja să se intâmple, după ce la sfârşitul lui 2009 aceste marje au cunoscut o  majorare.

Întrucât costul mediu la credite s-a diminuat de la începutul lui 2010, diferenţa dintre dobânzile la creditele şi depozitele în lei pentru persoanele fizice a ajuns în aprilie la 4,08 puncte procentuale. În septembrie 2009, această diferenţă atingea 7,57%, în condiţiile în care dobânda la depozite era de 10,26%, iar costul mediu al creditelor, de 17,83%. Însă minimul a fost atins în februarie 2009, când diferenţa între rata dobânzii la credite şi cea la depozite a atins pragul de 2,37%, din cauza nevoii de finanţare a băncilor. Pentru moneda europeană, spreadurile de dobânzi au înregistrat o uşoară creştere, nivelul maxim pe perioada crizei fiind atins în august 2009, la 4,11%, ca urmare a creşterii costului mediu al creditelor.

„În acest moment, atât cererea de împrumuturi, cât şi încrederea consumatorilor sunt scăzute. Pentru relansarea creditării se impune o scădere mult mai pronunţată a spreadurilor la dobânzi”, este de părere Nicolaie Chidesciuc, economistul-şef al ING Bank.

Ionut Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen Bank, crede că şi factorul încredere are un rol important în reluarea creditării în România: „Sentimentul consumatorilor s-a deteriorat foarte mult, iar acest lucru îi împiedică să se îndatoreze. De exemplu, la „Prima Casă”, nu se remarcă o îmbulzeală, deşi dobânzile sunt foarte mici”.

În ceea ce priveşte creditarea firmelor, în acest domeniu s-au înregistrat mai multe variaţii la nivelul dobânzilor la diversele produse bancare, însă în limite mai înguste. Nivelul maxim al acestor marje pentru moneda naţională a fost atins în octombrie 2009 (6,8%), iar cel minim, în decembrie 2008 (3,5%). În euro, diferenţele de dobândă pentru credite şi depozite s-au situat relativ în jurul aceloraşi procente.

Un nou act normativ adoptat de Guvern pe 30 iunie va permite ca reabilitarea termică a locuinţelor să fie făcută prin credit bancar garantat de stat, prin Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii – FNGCIMM, după modelul „Prima Casă”. Până acum, costurile lucrărilor de reabilitare termică a locuinţelor de tip bloc erau suportate doar în proporţie de 20% de către asociaţiile de proprietari, 50% din acestea fiind asigurate de Guvern, iar 30% de către primării.

Noua normă va permite şi proprietarilor de case să-şi reabiliteze termic locuinţele prin sistemul de credit garantat de stat, până acum numai asociaţiile de proprietari ale blocurilor fiind vizaţi de acest proces.

În maximum 60 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului vor elabora şi normele metodologice prin care se vor stabili condiţiile de acordare a garanţiilor, plafonul anual al acestora, precum şi criteriile de eligibilitate pentre beneficiari, bănci şi constructori.

Printre lucrările care pot face obiectul unei finanţări garantate de stat, se numără:

• repararea sau înlocuirea centralei termice de bloc /scară sau la clădirea de tip locuinţă familială;

• repararea sau înlocuirea instalaţiei de distribuţie a agentului termic;

• introducerea unor sisteme alternative de energie pentru încălzire, iluminat şi apă caldă.

Autorităţile consideră că soluţia creditării este cea mai potrivită pentru eficientizarea procesului de reabilitare termică a locuinţelor şi că lipsa legislaţiei specifice pentru creditarea asociaţiilor de proprietari a fost până acum principalul obstacol în calea acestui obiectiv.

Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind creditele pentru consumatori a fost în sfârşit transpusă în legislaţia românească printr-o ordonanţă de urgenţă, adoptată pe 9 iunie 2010. Aceasta reglementează sub diverse aspecte relaţiile contractuale între consumatori şi creditori, iar prevederile sale se vor aplica contractelor de credit cu sau fără garanţii imobiliare, precum şi contractelor de leasing. Sub incidenţa acestui act normativ se vor afla atât contractele noi, cât şi cele deja existente pentru credite aflate în derulare.

Noua normă aduce câteva schimbări importante, atât la nivelul contractelor propriu-zise încheiate între bănci şi clienţii lor, cât şi al modului de promovare a ofertelor de credit, respectiv publicitatea:

• Creditorul are obligaţia ca, înainte de semnarea unui contract, să trimită potenţialului client un formular standard conţinând toate informaţiile relevante cu privire la oferta sa;

• Consumatorul are dreptul ca, în termen de 14 zile de la semnarea unui contract, să renunţe la acesta necondiţionat;

• Băncile nu mai au dreptul de a percepe decât patru comisioane prin contractele de creditare. Acestea sunt: comisionul de administrare a creditului, penalităţile pentru întârzierea la plata ratelor, comisionul unic pentre servicii prestate la cererea consumatorilor şi comisionul de rambursare anticipată, limitat la 1%.

• Comisionul de rambursare anticipată a împrumutului este eliminat complet pentru creditele cu dobândă variabilă. Pentru creditele cu dobândă fixă, acesta este limitat la 1% în cazul în care perioada rămasă din contract depăşeşte un an, şi la 0,5% pentru perioade mai mici de un an.

• Nu se va percepe comision de analiză a dosarului decât pentru creditele care vor fi acordate, nu şi pentru cererile respinse. Se interzice, de asemenea, şi perceperea unui comision de depunere/retragere numerar pentru plata ratelor.

• Anunţurile publicitare privind ofertele de credit trebuie să conţină o serie de informaţii standard, prezentate „prin intermediul unui exemplu reprezentativ”: rata dobânzii aferente creditului şi costul total al acestuia, dobânda anuală efectivă, durata contractului de credit. Aceste informaţii vor fi scrise în mod clar şi concis, cu caractere vizibile şi uşor de citit, care să aibă aceeaşi mărime şi să se afle în acelaşi câmp vizual.

Ordonanţa de urgenţă 50/2010 va intra în vigoare în termen de 90 de zile de la adoptare, iar băncile vor fi obligate să aplice prevederile sale atât viitoarelor contracte de credit, cât şi celor aflate deja în derulare. Acestea din urmă vor fi modificate prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a actului normativ.

Conform reglementărilor BNR şi normelor europene, imobilele a căror achiziţionare a fost finanţată prin credit cu ipotecă pusă asupra lor, trebuie să fie reevaluate o dată pe an de către băncile care au acordat creditul. Mai precis, BNR le cere băncilor din sistem să evalueze imobilele de natură comercială cel puţin o dată pe an, în timp ce proprietăţile imobiliare de natură locativă trebuie monitorizate cel puţin o dată la trei ani. Însă „în situaţia în care condiţiile pieţei imobiliare suportă modificări semnificative, evaluarea se va efectua cu o frecvenţă mai ridicată”, stipulează regulamentul BNR.

Până în 2010, nu s-a produs această „situaţie” clar precizată de banca centrală. Din 2006, băncile care au dat credite cu ipotecă nu au avut motive să facă reevaluările imobilelor, piaţa fiind în continuă creştere. Preţurile au atins un maximum în primăvara lui 2008. Primele semne ale recesiunii în acest domeniu au apărut în 2009, când preţurile apartamentelor au scăzut cu aproape 30%. Preţurile au alunecat şi mai mult în 2010, cu până la 40% mai jos faţă de valorile din anii precedenţi.

Astfel că, dacă în 2009 băncile nu s-au impacientat de devalorizarea de pe piaţa imobiliară, în 2010 acestea au decis să treacă la reevaluări riguroase: garanţia ipotecară a devenit în cele mai multe cazuri insuficientă pentru acoperirea împrumutului.

Conform normei, obligativitatea reevaluării nu impune şi o metodă. Rămâme la latitudinea băncii dacă trimite evaluatori la uşa clientului sau optează pentru o reevaluare „la pachet”, în funcţie de preţul zonei. Cum situaţia nu este deloc roz, o reevaluare riguroasă a impus prima metodă de lucru: clienţilor li se cere acordul de a primi evaluatorul trimis de bancă, iar acesta procedează, în prezenţa proprietarului, ca şi la o evaluare obişnuită. Banca poate efectua reevaluarea şi fără acordul datornicului, acest drept reieşind chiar din contractul de creditare încheiat între părţi.

Dacă clientul este la zi cu plata ratelor, reevaluarea locuinţei nu are de ce să fie o sperietoare. Problemele apar atunci când există restanţe, pentru că banca poate proceda la executări silite. În plus, dacă după reevaluare se constată că valoarea imobilului ipotecat este mai mică decât cea considerată iniţial prin garanţie, debitorului i se impun garanţii suplimentare.